„NU-I NIMIC COMPLICAT. DOMENIUL JURIDIC…” CUM EDUCĂM CLIENŢII ŞI INTERMEDIARII

A fi interpret liber profesionist poate fi de multe ori un mare test al răbdării. Mai ales atunci când „libertatea” practicării corecte a acestei profesii îţi este îngrădită de persoane care intervin în procesul de selecţie a interpretului şi de care de foarte multe ori depinde câştigarea unui contract şi buna desfăşurare a evenimentului: birourile de intermediere.

Într-o situaţie ideală, interpretul nu ar depinde de aceştia şi ar avea propriile sale contacte directe cu care poate negocia şi conveni asupra tarifelor şi standardelor necesare de colaborare.

Nu are rost însă să ne îmbătăm cu apă rece. În practică, atât în România cât şi în afară, numărul acestor contacte este limitat, adesea insuficient pentru a dobândi o anumită siguranţă şi stabilitate din punct de vedere financiar.

Nu în ultimul rând, respingerea contractelor venite prin intermediari, pe lângă dezavantajul financiar, v-ar priva de o nouă experienţă care ar putea duce la crearea de noi contacte, cunoaşterea unui nou domeniu de expertiză, îmbogăţirea vocabularului de specialitate şi în consecinţă a portofoliului personal.


În perioada premergătoare aderării României la Uniunea Europeană, pe lângă boom-ul imobiliar, a mai existat o explozie: aceea a birourilor de traducere şi interpretariat. O dată cu proiectele de colaborare inter-statală şi de pre-aderare precum SAPARD sau PHARE, cererea de traducători şi interpreţi pe piaţa românească a crescut simţitor şi o dată cu ea, numărul de agenţii şi de birouri de traduceri.

Aproape că nu exista bloc pe care să nu vezi fluturând în vânt o pancartă, un banner sau un afiş cu litere de-o şchioapă, pe care să fie imprimat cuvântul „TRADUCERI”.

Deşi din punct de vedere economic perioada respectivă a adus prosperitate în rândul multora care au decis să activeze în branşă, ulterior efectele negative nu au întârziat să apară, ele devenind tot mai pregnante o dată cu izbucnirea crizei financiare din 2009.

Criteriile care au primat au fost volumul şi rapiditatea, lăsând de multe ori principiul calităţii în plan secund. Foarte puţine societăţi de profil au ales să îşi desfăşoare activitatea într-un mod profesionist, reducându-şi sfera de competenţă la două-trei limbi de lucru, unde puteau asigura un revizorat de calitate, cele mai multe birouri adoptând politica dăunătoare a „traducerilor în și din 35 de limbi.”


După izbucnirea crizei, reducerea costurilor a atras după sine o scădere şi mai accentuată a calităţii. Reţeta încheierii unei colaborări a devenit preţul cât mai scăzut, adesea la limitele decenţei, acceptarea unor clauze contractuale abuzive şi responsabilitate aproape 0 pentru aceia care răspundeau de buna desfăşurare a unui interpretariat.


Interpreţii sunt contactaţi adesea de birourile de intermediere şi trimişi în linia întâi, fără cea mai mică documentaţie. Informaţiile furnizate sunt minime: data şi locul de desfăşurare, limbile de lucru, tipul interpretariatului (adesea transmis eronat din cauza necunoaşterii diferenţelor dintre simultană şi consecutivă) şi precizarea lapidară a domeniului de lucru.

Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei se va da următorul exemplu:


Interpretul A.T. este contactat de un birou de intermediere pentru a furniza servicii de interpretariat de jumătate de zi (2-4 ore), având ca limbi de lucru franceza şi româna. La primul contact telefonic, agenţia îi comunică că va fi vorba despre „simple discuţii şi negocieri.” A.T. însă solicită informaţii extinse despre domeniu, explicând că în munca de interpretare pot apărea surprize neplăcute ca urmare a necunoaşterii a terminologiei sau a noţiunilor de bază din domeniul respectiv.

Va pierde 10 minute la telefon pentru ca intermediarul să fie convins să îşi sune clientul final şi să revină după un anumit timp cu un răspuns la fel de nesatisfăcător şi incomplet. Domeniul de lucru este juridicul.

A.T. nu este la prima sa interpretare în sfera „juridicului.” Nu are studii de specialitate însă ştie foarte bine că „juridicul” este un termen mai mult decât general şi că limbajul abscons reprezintă mereu o provocare chiar şi pentru cei cu zeci de ani în branşă.

Astfel, acesta va solicita explicaţii suplimentare despre domeniul exact la care se vor referi discuţiile. Va încerca să lămurească intermediarul că în primul rând dreptul se împarte în două mari categorii: public şi privat şi că fiecare dintre aceste două categorii conţine ramuri şi sub-ramuri precum civil – comercial, dreptul familiei, maritim, apoi penal: cu ramuri precum criminalistică, penologie, psihologie judiciară etc. şi va motiva necesitatea imperioasă de documentaţie şi informaţii extinse.


În acest punct, intermediarul îşi va pierde răbdarea şi va da răspunsul prozaic: ”Dar, trebuie doar să traduceţi.” În acest moment, A.T. are la dispoziţie 3 variante:

  1. găsirea unei scuze politicoase şi refuzarea comenzii ca urmare a neprofesionalismului intermediarului;
  2. încercarea în de a convinge intermediarul de necesitatea aflării domeniul exact şi furnizarea de informaţii detaliate;
  3. acceptarea comenzii fără alte informaţii, sub rezerva absolvirii de orice răspundere pentru proasta desfăşurare a evenimentului.


Fiecare dintre aceste variante prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje:


În cazul primei variante, o dată cu refuzarea comenzii, posibilul venit se pierde iar şansele unei re-contactări din partea intermediarului scad, interpretul fiind catalogat drept „pretenţios”. Avantajul constă în evitarea unei situaţii penibile, stresante, ca urmare a confruntării cu o situaţie neprevăzută şi o terminologie dificilă.

În a doua variantă, şansele de a obţine informaţii suficiente pentru ca interpretul să poată merge într-o oarecare măsură liniştit la interpretare sunt egale cu cele de a-şi irosi timpul şi de a-şi consuma nervii într-o bătălie în care nu poate ieşi învingător din cauza ignoranţei intermediarului, în goană după profit. Dacă dorește însă să participe la evenimentul respectiv, interpretul trebuie să se asigure că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a se prezenta onorabil.

Cazul numărul trei nu implică în mod automat obţinerea tarifului convenit. O prestaţie „sub aşteptările” beneficiarului poate da apă la moară intermediarului care va solicita daune morale şi poate chiar refuza plata tarifului, agăţându-se de regulă de clauzele abuzive ale unui contract de colaborare a cărui semnare o va solicita înaintea evenimentului.

În această situaţie, A.T. trebuie „să facă o aroganţă”, cum ar spune un clasic în viaţă şi să se asigure că beneficiarul a luat cunoştinţă de condiţiile de muncă deficitare pe care intermediarul i le-a impus, solicitând asistenţă şi înţelegere din partea clientului.

Lipsă de fairplay? Din contră! A.T. îşi educă intermediarul prin intermediul beneficiarului final, trăgându-l la răspundere pentru lipsa de interes privind buna desfăşurare a interpretariatului şi implicit pentru compromiterea evenimentului. Nimic complicat, nu-i așa?