Germana în context

Germana, între mit și realitate

31 Aug,2020
0 vizite
Limba germană e tare grea. O zicală pe cât de veche, pe cât de împământenită în conștiința noastră. De câte ori vi s-a întâmplat atunci când spuneți că știți sau studiați germana să aveți parte de o reacție cel puțin mirată, uneori plină de admirație? Privirea bulbucată și acel Wow urmat de un inevitabil regret de tipul: „Germana este foarte grea. Eu nu am putut să o învăț niciodată.”
În conștiința noastră colectivă germana este asociată cu sudoare, efort, fracturi de limbă și inflamații în cerul gurii și de și mai multe ori cu exprimarea propriului eșec în a cuceri această fortăreață lingvistică.  
Dacă ai mai și citit cartea The awful German language a lui Mark Twain, o lucrare de altfel absolut delicioasă, atunci într-adevăr vei fi convins că o eternitate nu este suficientă pentru a ajunge să descâlcești ițele acestei limbi.
Însă cât este adevărat și  cât este mit?
Și oare dacă nu ar exista aceste clișee insidioase, am mai întâmpina aceleași dificultăți în învățare?
Fără a fi o prezentare exhaustivă, vom analiza pe rând câteva din miturile legate de limba germană și să le demontăm rând pe rând:
Cuvintele compuse
Germana este renumită pentru capacitatea de a uni un număr mare de substantive pentru a crea un cuvânt compus. Teoretic, nu este există stavilă: putem adăuga câte cuvinte dorim însă cu cât numărul este mai mare, cu atât cuvântul este mai greu de tradus și de pronunțat.
Deși industria divertismentului lingvistic a făcut celebre cuvinte precum Hottentottenstottertrottelmutterattentäter, astfel de cuvinte nu există iar cele mai multe se reduc la o alăturare de maxim trei substantive.

Schimbarea de perspectivă: În loc să privim acești compuși ca fiind niște “cârnați” lingvistici greu de ingerat, să contemplăm puțin asupra avantajelor: pentru un singur cuvânt compus în germană, este nevoie de cel puțin două în română: de la Wanderlust – dor de ducă, până la Fingernägel – unghiile de la mâini, germana aproape întotdeauna va ieși în avantaj din punct de vedere al ergonomiei lingvistice. Să nu uităm că limbile nominale (adică acele limbi care permit alăturare de cuvinte și compunerea de noi substantive) permit mai multă creativitate și libertate de exprimare. Nu este de mirare așadar că germana este una dintre cele trei limbi ale filosofiei, alături de greacă veche și latină.

Verbele

De la bun început trebuie spus că germana este iarăși mult mai prietenoasă. Aici, trebuie să ieșim din pielea nativului și să ne gândim din perspectiva unui învățăcel care este la început. Dacă bunăoară luăm timpul prezent, observăm că schema de conjugare este banal de simplă. Prin eliminarea terminației –en și adăugarea a 4 terminații distincte, elevul poate conjuga ușor la timpul indicativ prezent și fără efort orice verb. Să luăm acum limba română care are nu mai puțin de 5 grupe de conjugare: infinitivele noaste se termină în a, e, i, ea și î. Unde mai pui că niciuna din aceste grupe nu are terminații bine stabilite pe care să le pot folosi măcar în cadrul aceleași grupe de conjugare. Să analizăm verbele a bea și a avea, ambele din aceeași grupă de conjugare: La o simplă privire a persoanei I singular eu beau versus eu am, elevul rămâne deja deconcertat. Neavând niciun algoritm pe care să îl poată aplica, este nevoit să învețe conjugarea fiecărui verb în parte mai mult sau mai puțin pe de rost.

Germana este mult mai predictibilă și când vine vorba despre celelalte timpuri. Imperfectul, condiționalul optativ, au forme identice la persoanele I și a III-a singular și folosesc în mare aceleași terminații ca la prezent, chiar și în cazul verbelor neregulate. În cazul ultimelor cursantul deprinde repede faptul că problemele apar întotdeauna la persoanele a II-a și a III-a singular, de multe ori cu formă identică, în timp ce pluralul nu dă niciodată bătăi de cap.

Germana nu are decât 3 forme de trecut (imperfect, perfect compus și mai mult ca perfect) ceea ce o face mai accesibilă chiar decât engleza la care se adaugă Past Continuous și Past Perfect Continuous, ca să nu mai vorbim și de cele la prezent și viitor.

Învățăcelul germanist nu își va bate capul cu Perfectul simplu pentru că germanii nu au olteni, deși bavarezii ar fi de altă opinie... J

Ce spun statisticile?

Germana nu numai că nu se află în top 10 limbi dificile ci nici măcar în primele 20. De departe locurile fruntașe sunt ocupate de japoneză, mandarină și arabă unde pe lângă necesitatea de a învăța peste 2000 de semne distincte, combinațiile de ordinul sutelor de mii îngreunează mult procesul de învățare. Vocalizarea și cititul de la dreapta la stânga în limba arabă fac învățarea anevoioasă. În chineză este nevoie de cel cunoașterea a cel puțin 3000 de semne distincte pentru a putea citi un ziar iar japoneza are trei tipuri de alfabet.

În topul limbilor dificile se regăsesc coreeana, hindi, turca, islandeza, maghiara, finlandeza și ebraica.

Deși româna este o limbă latină, alături de franceză este cel mai greu de învățat din rândul familiei sale, cele mai ușoare fiind italiana și spaniola.

Pentru învățarea limbii germane este nevoie de aproximativ 2 ani de studiu consecvent pentru a ajunge la nivelul B2 – echivalent al celui intermediar-avansat. Desigur că perioada poate varia în funcție de consecvență, gradul de expunere la limbă, abordarea multiplelor competențe lingvistice (comunicare orală, ascultare și înțelegere, lectură, gramatică) precum și de propriul talent lingvistic.

În final, mentalitatea este cea care dă tonul. Dacă renunțăm la prejudecăți și abordăm cu deschidere și entuziasm studiul limbii germane, atunci procesul va fi mult mai puțin dificil și inevitabil mai plăcut. Valabil pentru orice provocare cu care avem de-a face în viață!